Era prin 2001, într-o seară.
“Cine sapă groapa altuia cade el în ea și piatra se întoarce peste cel ce-o prăvălește” [parcă așa era].
Doar că nu eu am săpat groapa. Cel care a săpat-o n-a apucat să cadă în ea, că a căzut alt prost prima dată – mă rog, în Biblie nu se precizează dacă pică doar cel care o sapă, sau pică și alții. Și, cine știe, poate a picat până la urmă și cel care a săpat-o…
După cum se vede mai sus, s-a lăsat cu sânge, medici, internări și 1.337.568 de lei cost de spitalizare.
I. invincibilitate
Asta e starea “pre-groapă”. Pășești țanțoș, nasul e pe sus, ai senzația că lumea gravitează în jurul tău, că ești de neatins. Că ești un buric. Al pământului.
Gesticulezi, argumentezi, levitezi. What can go wrong?
II. umilință
Asta e starea “în groapă”. Momentul ăla când, în timp ce tu-ți pipăi boașele și ți-au dat lacrimile de durere, celor din jur le-au dat lacrimile de râs și stau înconvoiați, tot cu mâna între picioare, dar ca să nu se pișe pe ei.
III. iluminare
Starea “post-groapă”. (La unii) se manifestă ca o trezire la o înțelegere profundă a realității și a propriei existențe. Ți-ai făcut iluzii că ești de neatins? Ia o groapă. Ți-ai făcut iluzii că ești superior? Ia o groapă. Ți-ai făcut iluzii că ești altfel? O groapă îți va șopti la ureche cum stau lucrurile când cazi în ea.
Nu doresc nimănui să cadă într-o groapă. Decât dacă este absolut necesar.