Pe-al tău drum singur mergi.
Cu alții sau nu, tot singur mergi.
Cu crucea la gât, sau după tine târâtă,
Cu gălăgie sau liniște zăvorâtă.
Oamenii scunzi, din carne, cu formele lor.
Stafii masive pitite-n interior.
Vorbești ca să fii văzut,
Și taci ca să fii auzit.
Închizi un ochi, și drumul se desparte,
Un pas, și încă unul către departe.
Te oprești, și totuși degeaba:
crește iarba.
Tic, tac, secunde sau milenii ne despart,
De noi, de voi, de înc-un start.
Ce bine-ar fi dacă n-am ști
Ca timp mai mult să ne putem dori.