Imaginează-ți o cușcă îmbâcsită cu oameni. Se împing, se învârt în cerc, se calcă pe picioare. Acum, imaginează-ți o persoană care vine și le spune o poveste. Nu o poveste oarecare… După ce termină, ușa se deschide și oamenii sunt liberi să cutreiere și ajung în locuri atât de rare, încât nu pot fi descrise în cuvinte.
Sper că și aceasta va fi o astfel de poveste. Alambicată. Și totuși, o poveste pentru tine.
Te-ai gândit vreodată că onoarea cea mai mare este să aparții cuiva cu tot ceea ce reprezinți? Cu cele mai bune, cu cele mai rele. Un punct, undeva în timp și spațiu, unde nu este laudă, ipocrizie, regret, mâhnire, umilință sau rușine.
Închid un ochi și pot să văd punctul ăsta prin paharul și lichidul portocaliu licoros și fără gust. Două ființe, și doar două picioare – [fiindcă spațiul nu ne permite]. E punctul în care orice este de prisos: cuvinte, îmbrățișări, trecut, viitor.
E doar un prezent etern.
Mi-ai spus cândva: “dar eu sunt tu alaltăieriul, cel de răsalaltăieri, cel de niciodată”. Cred că abia acum am înțeles că nici tu nu înțelegeai greutatea spuselor tale.
Acolo totul e doar un etern prezent…
Am întins mâna să iau o hârtie prăfuită din sertar: “… și ce simplu e: să scriu și să tac, să-mi zâmbești și să înțeleg” […] “îmi dau seama că din orice carte înveți dragostea… îți mai rămâne doar să o trăiești… cândva…”
Mă opresc la “au fost momente în care el era viața mea, în care m-a ajutat, s-a sacrificat chiar. Dar anii au trecut, și noi suntem ca două cunoștințe vechi, pe care amintirile nu le mai emoționează și care au păstrat o rezervă de respect unul pentru celălalt.” Se întâmplă oare așa de fiecare dată? Tu ce zici? Zâmbești doar… Păpădie stilizată ce ești!
[…] întinderi de ape și promisiuni derizorii se derulează în fundal. Într-atît de banal și adevărat, încât mi-e greu să schimb placa. De câteva zile.
Tot timpul tu ai fost cea cu dragostea, și eu cu creația. Și totuși, tot timpul tu ai fost eu, și eu am fost tu. Doar că tu ai ascuns dragostea în spatele cuvintelor pompoase, pe când eu am ascuns teama.
Oare nu suntem toți într-atât de slabi încât, în momente vulnerabile, ne refugiem în punctul acela în care timpul a fost oprit în loc de dorință, imaginație, speranță și nevinovăție? Spuneai cândva că atunci când uităm să simțim, începem să filozofăm. Dar mă întreb: oare nu atunci când începem să filozofăm om fi început deja să simțim?
Realizezi cât de ciudați suntem, nu? De simpli. De umani.
Poate tu ți-ai dori să ascult o piesă muzicală. Sau eu mi-aș dori să te ating. Sau tu să mă convingi că “așa” e mai bine decât “altfel”. Sau eu ca tu să înțelegi lucruri pe care eu nu le înțeleg. O întreagă spirală de stângăcii și banalități, care nu face decât să ne apropie și să ne amintească de noi. Banali, și totuși speciali. Și știi de ce suntem speciali? Nu pentru că am fi frumoși sau urâți sau bogați sau săraci sau deștepți sau proști.
Ci fiindcă suntem conștienți. Conștienți de NOI.