Nu știu de ce ne plăcea cafeneaua respectivă. Poate fiindcă era aproape și poate fiindcă îți aducea aminte de ceva și, frecventând-o des, ai fi avut mai multe șanse să-ți amintești.
De îndată ce l-am văzut, fiindcă ne dădusem întâlnire în ziua respectivă, nu fusese o întâlnire accidentală – accidental ca și scăpătura unei păsări pe capul unei monede aruncate de arbitru pentru a decide cine începe și cine alege poarta – mi-am dat seama că trebuie să ascult.
S-a foit o perioadă până și-a găsit poziția din care putea să vorbească articulat. Am comandat o cafea barbară (singura care ne plăcea în localul respectiv) și, fără nicio introducere, mi-a fost dat să aud:
“Urcă pe muntele deznădejdii, atinge-i piscul, și apoi lasă-te pe aripile vântului îmbătat doar de momentele de disperare prin care ai trecut pentru a-ți realiza țelul. Privește de la doi centimetri o mămăruță care se cațără pe un fir de iarbă, uită-te ce mămăruță verde, ce mămăruță curajoasă! Cum își cară bulinele în spate, la fel cum noi, netrebnicii, ne cărăm laudele.
Stai ghemuit în pat înconjurat de o grămadă de haine nelalocul lor, stai atât de ghemuit, dacă poți, încât să-ți atingi cu bărbia călcâiele, să poți să-ți rozi unghiile de la picior dacă ai rătăcit cumva unghiera.
Lasă-i pe ei să râdă, tu plânge, sau lasă-i pe ei să râdă și râde și tu cu bonomia și acuratețea omului fericit și împlinit de deznădejde. Lasă răul să se împotrivească răului, iubește-ți pedeapsa cum îți iubești femeia dezbrăcată de prejudecăți, stăpân pe tine, cu costum și carnețel de sarcini.
Stai în centrul lumii, rotește-te pe călcâie, pe ritmul Karmacomei, și nu deschide ochii fiindcă vei avea aceeași priveliște, negrul griuliu, nici pe departe grijuliu. Senzația de suspendare, e mai plăcută decat o penalizare, mai tare decât drogul pe care nu l-am gustat, si nu am să-l gust.
Uită-te bine la mine, și spunând asta își trecu furios mâna prin păr, de acolo de sus de unde ești, uită-te cu mare atenție, cumpără-ți o lupă dacă te deranjează josnicia mea; încă mai simt roata cum îmi vâjâie prin cap în timp ce totul este uitat și lăsat deoparte. Uită-te la privirile acestor oameni condamnați de cu seara, care și-au scris pe foaie cum se vor tortura mâine și apoi au înghițit pilula albastră ca să nu se gândească la ce-i așteaptă. Plânge cu mine prietene, acum, ca să nu plângi mâine singur, părăsit de ultimele hârtii folositoare, pășind pe urmele tale și repășind pe ele până ți se murdăresc și rod ciorapii.
Dar uită-te și la curcubeul din cana cu cafea. Nu-i așa că e un curcubeu chiar dacă nu e multicolor? Încape un curcubeu într-o cană cu cafea?”
S-a oprit, și am tăcut amândoi timp de jumătate de oră. Apoi am plecat, oprindu-mă să-mi aranjez cravata în oglinda de la intrarea localului.