[…] e demult când am început să scriu aceste rânduri. Nu şi pentru petrecăreţii care probabil la ora aceasta simt doar gustul gradelor alcoolului arzându-le gâtlejul şi se zvârcolesc pe ritmuri de piese românesti, hazlii prin formă şi patetice prin conţinut.
Probabil puţini ar fi de acord cu faptul că scriu. Și da, mărturisesc, sunt în urmă cu datoriile faţă de X, Y şi de pitoreasca Românie. Dar unele lucruri se primesc necondiţionat; unele lucruri le merităm fără a face ceva deosebit, poate doar invidioşi pe cei care nu vor avea niciodată parte de ele.
Dar nu invidia-ţi o caut, ci atenţia, asupra lucrurilor care te determină să te comporţi altfel decât o faci de obicei, de luni până vineri, sau de joi până luni…
Cum ai putea explica faptul că o persoană te poate determina să creezi? Sau creaţia există, iar persoana e cea care te descătuşează? Creaţia, în acest caz, nu este o înşiruire de metafore, ci de acțiuni: mărturisesc asta, declar asta, cred asta. Uneori sună metalic sau rozaliu, fiindcă senzaţiile nu capătă forma lor interioară. Nu poţi să exprimi în cuvinte efectul ridicării sprâncenelor, un surâs incipient sau o privire pofticios de moderată.
Mi-e somn, recunosc, dar somnul e avocatul realităţii aparente. Mă ţine, pur şi simplu, treaz.
Care e problema că spun ‘da’ sau ‘nu’ în zece cuvinte? Că nu pot dormi liniştit dacă nu spun ‘te iubesc’ prin cuvinte şi sintagme care să te scoată din anonimat… să vorbeşti, să rosteşti, poate deveni simplu la un moment dat. Nu şi să te hotărăşti. Mai slab dacă mă voi lauda cu slăbiciunile tale, sau mai puternic dacă am să-ţi împrăştii frumuseţea ca pe un pumn de păpădii? Te ruşinezi de inspiraţia mea sau de mărturisirea mea. Tu… nu, ştiu asta. Restul… au părerea lor. Să le-o respectăm, că ne citesc şi ne iubesc. Mulţi dintre ei ne şi respectă totodată. Să apreciem asta, şi să le urăm în cor: ‘Noapte bună’!