….ceva oboseală prin zonă… ceva, nu am zis foarte. un ventilator care îmi bate în urechea dreaptă, cu intermitenţe ce-i drept… dar mă mai răcoreşte, mă mai trezeşte; înrăutăţeşte oare?
cam… penultima zi pe aici… asta-i atmosfera în care mă găsesc; sau mă aflu? sau m-am săturat? sau sunt derutat cumva? eu, derutat? n-aş spune asta …. derutat eşti atunci când nu ştii ce vrei… nu atunci când ştii ce vrei şi nu se poate… nu? teorii…
oricum…. deasupra tuturor e sentimentul care încalcă orice reguli sau teorii precum tornada de care-ţi aminteam odinioară sau timpul în faşa căruia nu prea multe rezistă… sentimentul e cel ce învinge timpul, senzaţia… cum aş putea să nu mai simt, cum aş putea să ignor totul?! nu pot, nu vreau, pur şi simplu nu mă mai întreb… doar mă transform în monstrul care renunţă la sentimente pentru binele patriei… nu mă transform, de fapt… mă păcălesc… asta facem toţi: ne păcălim frumos…
cineva m-a întrebat într-o zi: o iubeşti? şi m-am simţit Gheorghidiu întrebat de acel personaj interesant din ‘ultima noapte…’
ce întrebare stupidă…! nici măcar nu m-am stresat să răspund… unele lucruri pe care le avem, pur şi simplu nu pot să le aparţină şi altora… e ca şi cum ne-am naşte din acelaşi element unic… insolubil …suntem aceeaşi esenţă împrăştiată în spaţiul real… şi dragostea noastră e esenţa noastră, exact cum ai spune că suntem din ‘fier’ sau ‘porțelan’…
poţi să simţi aroma unei îmbrăţişări într-un loc atât de galben, atât de verde?! poţi…?
toate vorbele, toată filozofia şi psihologia cuvintelor mele în slujba unui sărut plin de dragoste…
timpul va trece şi noi ne vom fi iubind și astăzi…