Unul dintre șoferi, un domn trecut de 60 de ani, vorbind la telefon, îmi face semn exagerat, disperat chiar, să poftesc în mașină. Opresc muzica, deschid ușa, mă așez pe scaunul din față și, frecându-mi mâinile una de cealaltă, îi spun:
“Bună ziua! Răcoare bine afară…”
Cu telefonul la ureche în continuare, îngâna ceva, fiind preocupat să pornească ceasul.
“Încotro?”, mă întreabă, așezând tacticos telefonul pe bordul mașinii.
“Spre casă”.
Se uită la mine cu o privire tâmpă:
“Și casa unde e?”
“100 de metri în josul străzii, spre piață”, îi răspund, suflând în căușul palmelor.
Pornise deja motorul, și acum, cu mâna înlemnită pe schimbător, mă întreabă iritat:
“ Și atunci ce cauți aici? Doar nu crezi că am să te duc până acolo?!”
“Păi… mi-ați făcut semn insistent să urc în mașină. Mă gândeam că vreți să-mi povestiți… cât de singur sunteți. Că aveți copii care nu vă vizitează, care nu vă vorbesc decât rar sau doar când au nevoie de dumneavoastră. Sau poate nici nu aveți copii… Mă gândeam că aveți ceva pe suflet”.
Bătrânelul se uită fix la mine, și nu-mi dau seama dacă se pregătește să mă înjure sau să izbucnească în plâns.
“-Ieși dom’le afară, ce naiba a pățit lumea asta?!” […]
Primele 3 rânduri ale întâmplării sunt reale. Restul… ficțiune. Stau în fața ușii și nu știu de ce am senzația că, dacă mă urcam în mașină, toată povestirea ar fi fost reală.