Cu capul în pământ, concentrat la vocea lui MD și gândindu-mă la posibilități infinite, am dat peste un puiuț de melc ce-și ducea agale căsuța de-a latul trotuarului. M-am oprit pentru câteva secunde să-l admir și am intrat în discuție cu el. Mi-a povestit cum își simte burta gâdilată de asfaltul pietricios, și putea să jure pe căsuța lui că s-ar putea mișca mai repede dacă n-ar fi fost distras de mirosul plăcut al ploii mărunte, de tălpile colorate ale încălțămintelor oamenilor mari și de râmele sfioase care-i tăiau calea. [l-am îndrăgit]; am dat din cap aprobator, ne-am strâns mâinile și ne-am urat o zi bună.
[…]
M-am întors pe același drum și, la 10 cm de locul în care ne-am întâlnit, zace puiul de melc strivit: o baltă mucoasă cu sfărâmături de cochilie. Nu plâng, nu zăbovesc, merg în continuare cu capul în pământ, întrebându-mă oare dacă o fi fost strivit din greșeală sau…
Oare măcar ultimul lucru pe care l-a văzut a fost cea mai frumoasă talpă de pantof?!